15.01.1850-15.06.1889
Este contemporan cu noi, deşi a murit în urmă cu peste un secol. Spirit universal, a fost condamnat să rămână în graniţele limbii române. Este poet naţional, dar prea puţini români i-au citit poezia cu adevărat. Dacă putem vorbi de o limbă de lemn a criticii, în cazul lui Eminescu există cele mai multe şabloane. Receptarea operei lui Eminescu ar putea ţine loc unei radiografii a spiritualităţii româneşti. În funcţie de epocă, se schimbă şi gusturile şi tiparele de interpretare.
Eminescu nu şi-a publicat niciodată opera. A considerat-o îmtotdeauna nedesăvârşită. E drept că, în timpul vieţii, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, dar Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Nu ar fi putut, însă, rămâne în conştiinţa naţională cu doar douăzeci şi trei de poezii publicate în reviste, încât, în perioada 1883-1911, Titu Maiorescu a scos unsprezece ediţii ale volumului „Poesii”, ceea ce a dus la consacrarea definitivă a lui Mihai Eminescu.
Probabil că nu am fi ajuns niciodată la adevărata cunoaştere a poeziilor lui dacă Perpessicius nu s-ar fi încumetat să înceapă să-i descifreze şi să-i tipărească manuscrisele.
N-au întârziat să apară nici epigonii, dar nici duşmanii. Macedonski este, poate, cel care şi-a declarat în modul cel mai violent inamiciţia. Creangă, însă, i-a fost prieten. Au vorbit, au râs împreună, au hoinărit şi Dumnezeu i-a chemat la El în acelaşi an.
Dar Eminescu nu a fost numai poet. A fost şi jurnalist, prozator şi traducător: un om de cultură desăvârşit.
Ce ştiu românii despre Eminescu? Cum îl numesc? Vă mai amintiţi comentariile învăţate, cândva, pe de rost? “Luceafăr”, “stea polară”, “poet nepereche”, automatisme de receptare care trădează destinul unui poet condamnat să rămână neînţeles din cauza unei amare celebrităţi.
Noica spunea cândva că poporul român suferă de “eminescianită”. Poate că a venit vremea să comunicăm sincer cu Eminescu: să-l citim ca şi când nu s-ar fi scris nimic despre el şi să ne bucurăm de fiecare vers. Poate că numai aşa suferinţa va căpăta alt gust, va deveni “dureros de dulce”, iar lumina va coborî şi în “cercul nostru strâmt”.
Nu-l căutaţi pe Eminescu în afara voastră! Eminescu e în voi.
“Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?” (“Stelele-n cer”, 1879)
