SIBIU
-Capitala Culturala a Europei-











De sute de ani, cetatea Sibiului s-a situat în calea invaziilor din Evul Mediu, al conflictelor şi războaielor. De aceea, în acele vremuri tulburi oraşul îşi întâmpina vizitatorii cu ziduri de apărare solide şi porţi închise.O legendă spune că acum 800 de ani fondatorii oraşului au trasat locul viitoarei aşezări cu două săbii. Aceste arme se pot vedea astăzi doar în stema istorică a oraşului.Săbiile din Evul Mediu au dispărut de mult şi oraşul şi-a deschis larg porţile spre lume şi a devenit adăpost pentru oameni de culturi diferite, care vorbeau limbi felurite şi împărtăşeau credinţe diferite. Secolele în care au trăit paşnic laolaltă pe aceste meleaguri au adus tot mai aproape diversele comunităţi etnice, până la modelul de convieţuire din ziua de azi.Sibienii sunt oameni calzi şi ospitalieri. Ei îşi primesc vizitatorii cu braţele deschise fie că aceştia vin să-şi stabilească o afacere aici sau vin ca turişti dornici să cunoască mai bine moştenirea noastră culturală şi să petreacă clipe de destindere.Ocazia oferită Sibiului de a deveni Capitală Culturală Europeană este o şansă pentru noi de a ne prezenta orasul, modul nostru de viaţă şi realizările noastre, într-un program complex şi atractiv. Vă invităm să hoinăriţi pe străzile şi pieţele oraşului istoric, cu arcadele lor gotice, casele în stil renascentist şi elegantele biserici baroce, la care se adaugă clădirile în stil Art Nouveau.Aici puteţi întâlni artiştii şi creaţiile lor, aici puteţi încerca bucătăria noastră tradiţională şi vinurile, sau puteţi vizita numeroasele muzee care adăpostesc valoroase colecţii de artă.Oraşul nostru vă aşteaptă să-i descoperiţi muzica, dansul, teatrul, artele vizuale şi alte evenimente care vă vor scoate din sălile de spectacol şi vă vor purta spre cele mai inedite locuri de desfăşurare: pe străzi şi în pieţe, în pivniţe şi mansarde, pe zidurile cetăţii şi în biserici.Vă invităm pe toţi să veniţi la Sibiu şi vă dorim să petreceţi un timp cât mai plăcut aici, care să se transforme într-o bogată experienţă culturală .

Mihai Eminescu

15.01.1850-15.06.1889

Este contemporan cu noi, deşi a murit în urmă cu peste un secol. Spirit universal, a fost condamnat să rămână în graniţele limbii române. Este poet naţional, dar prea puţini români i-au citit poezia cu adevărat. Dacă putem vorbi de o limbă de lemn a criticii, în cazul lui Eminescu există cele mai multe şabloane. Receptarea operei lui Eminescu ar putea ţine loc unei radiografii a spiritualităţii româneşti. În funcţie de epocă, se schimbă şi gusturile şi tiparele de interpretare.

Eminescu nu şi-a publicat niciodată opera. A considerat-o îmtotdeauna nedesăvârşită. E drept că, în timpul vieţii, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, dar Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Nu ar fi putut, însă, rămâne în conştiinţa naţională cu doar douăzeci şi trei de poezii publicate în reviste, încât, în perioada 1883-1911, Titu Maiorescu a scos unsprezece ediţii ale volumului „Poesii”, ceea ce a dus la consacrarea definitivă a lui Mihai Eminescu.

Probabil că nu am fi ajuns niciodată la adevărata cunoaştere a poeziilor lui dacă Perpessicius nu s-ar fi încumetat să înceapă să-i descifreze şi să-i tipărească manuscrisele.

N-au întârziat să apară nici epigonii, dar nici duşmanii. Macedonski este, poate, cel care şi-a declarat în modul cel mai violent inamiciţia. Creangă, însă, i-a fost prieten. Au vorbit, au râs împreună, au hoinărit şi Dumnezeu i-a chemat la El în acelaşi an.

Dar Eminescu nu a fost numai poet. A fost şi jurnalist, prozator şi traducător: un om de cultură desăvârşit.

Ce ştiu românii despre Eminescu? Cum îl numesc? Vă mai amintiţi comentariile învăţate, cândva, pe de rost? “Luceafăr”, “stea polară”, “poet nepereche”, automatisme de receptare care trădează destinul unui poet condamnat să rămână neînţeles din cauza unei amare celebrităţi.

Noica spunea cândva că poporul român suferă de “eminescianită”. Poate că a venit vremea să comunicăm sincer cu Eminescu: să-l citim ca şi când nu s-ar fi scris nimic despre el şi să ne bucurăm de fiecare vers. Poate că numai aşa suferinţa va căpăta alt gust, va deveni “dureros de dulce”, iar lumina va coborî şi în “cercul nostru strâmt”.

Nu-l căutaţi pe Eminescu în afara voastră! Eminescu e în voi.

“Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?” (“Stelele-n cer”, 1879)